Așa mi l-au bătut milițienii pe ”Tatau”! Azi, ne dor încă urmele acelor centuri comuniste

1
1000

Bunicul meu, preotul Nicu Miroiu (foto sus, alături de bunica mea), a fost bătut sub ochii mei de milițianul Geambașu. Aveam opt ani și văd ca acum scena cruzimii ce mă lovea și pe mine fără să vreau. Veniseră din Țicleni, oraș aflat la 7 kilometri de noi, să răsucească iar cuțitul în rană: să vadă dacă ai mei mai țin aur ascuns pe undeva. Nu era prima oară când picau ca un desant al iadului în curtea noastră. Bunica mea primise, ca zestre, o salbă cu ”cocoșei” de aur, înainte de nuntă, de la părinții ei, familia Blideanu, preot și preoteasă și ei, în fosta comună Brătuia (înglobată ulterior de comuniști în actuala comună Dănești, județul Gorj).

Bunica mea Maria, pe când era copil, alături de părinții ei – familia preot Blideanu

După război, oameni înțelegători cu vremurile și nenorociți oricum de acea inversare totală a valorilor sociale, bunicii mei predaseră tot: aur, salbă, cocoșei, acțiuni – tot ce agonisiseră ei și străbunicul meu Gică Trocan, în gospodăria căruia locuiau toți și unde azi mai stau mama, sora mea și familia ei. Dar milițienii ce aveau în ”parohie” micul nostru sat Trocani nu credeau nimic. ”Știau” ei că mai pot stoarce vreun cocoșel de aur prin metodele moștenite de la Stalin.

L-au bătut cu centura de la uniforma de milițian. Voiam să țip, dar mi-era tare frică. Scena mă țintuise în postura unui condamnat paralizat. Am strâns din dinți și am plâns pe înfundate. Intraseră cu ”Tatau” (așa îl alintam eu pe bunicul) în ”odaia de la drum”, camera de oaspeți, cum ar veni. Geambașu și aghiotantul său credeau că așa nu-i vede nimeni. Eram un țânc tare rău, prea multe năzbâtii făceam, încât îi exasperasem chiar și pe bunicii mei dragi. Căpătasem îndeletnicirea de a fi un fel de fantomă pișicheră, mă furișam așa de bine în orice cotlon al casei încât uneori, când voiam să-i sperii pe cei din familie că am dispărut, erau nevoiți sărmanii să cheme și vecinii ca să mă caute.

M-am strecurat ca o felină-spion alături de ușa ce despărțea cele două camere ale casei boierești ridicate cu migală de străbunicul meu mic chiabur. Perdeaua ca un mileu îmi permitea să văd fără să fiu văzut. ”Tatau” s-a întins pe patul cu aură regală, tăblii pictate și saltea de paie. Îl văd și-acum. S-a așezat ca mielul la tăiat, ca și când urma să-i facă cineva o injecție. Și-a dat ițarii jos și Geambașu a pornit urgia. ”Uhhh, auuuuu, nu mai daaații, nu avem nimic, am predat tooot! Auuuu”, țipa bunicul tot pe înfundate. N-avea voie să urle și oricum vecinul Damilică, pe care lumea satului îl știa de ”ciripitor”, auzea chiar și gemetele de peste gard, cică avea cele mai fine urechi. ”Na, părinte, ia de-aici! Crezi că noi nu știm, nu avem informații de la oamenii noștri? Unde-i aurul? Nu zici? Ia, atunci!”, răspundea Geambașu. Și-i mai ardea o curea de milițian peste piele celui care slujea ca preot peste mii de oameni.

”Lasă-i în plata Domnului!”

Îmi venea să-i omor, dar în istețimea mea de copil ștrengar înțelelesem că sunt deja învins în acea încleștare de oameni maturi. Am plâns în continuare pe înfundate, până când Geambașu și aghiotantul și-au terminat treaba. Au plecat senini din curte. Tatau a ieșit mai târziu, cu lacrimi în ochi. ”Ce-ți făcură, Nicule?”, l-a întrebat imediat ”Mămica” (așa îi spuneam eu bunicii). N-a zis nimic, câteva secunde. Apoi, ne-a liniștit pe toți: ”Gata, trecu, Mărioară! Lasă-i în plata Domnului”.

Nu știu de câte ori s-a mai petrecut scena asta. Se prea poate să nu fi fost martor la alte asemenea momente dureroase, din cauza felului meu bezmetic de a fugi de-acasă să-mi fac de cap pe câmpurile locului acela minunat, alături de prietenii mei mai puțin năzdrăvani. Dar n-am cum să uit niciodată neputința mea de copil. Sentimentul acela de slăbiciune totală, când vrei să oprești un rău ce se abate asupra lumii și vezi că n-ai nicio putere. Aud și-acum gemetele lui Tatau. Văd lacrimile din ochii lui bine strânse între pleoape, nu cumva s-o ia la vale ca noi să suferim și mai mult. Le văd și pe cele curgând șiroaie pe obrazul ”Mămicii”, pe cel al mamei, pe al meu…

”Geambașii” care ne-au marcat destinul

Peste ani, am tot visat să găsesc o cale de a mă răzbuna pe Geambașu. Aveam să înțeleg mai apoi că el era doar o piesă din acel mecanism adus pe tărâmul nostru de ”geambașii” de la răsărit, după război. Sunt mici suferințe, ce-am văzut eu în curtea gospodăriei noastre din Trocani. Istoria noastră postbelică e plină de crime, deportări, temniță grea și tragedii fără margini sub comunism. Geambașu a fost cel de care ”aveam nevoie” să simt pe pielea mea durerile și traumele acelei lumi pline de astfel de oameni, de turnători, mincinoși, pizmuitori și făcători de rău. Cu astfel de nenumărate ”copii” ale milițianului nostru, ce altfel de moștenire puteam avea noi astăzi, în vremuri de libertate ”originală”?

Tot ce am trăit de la Revoluție încoace, indiferent de președinte sau de guvernare, de politicienii de care ne plângem și-n ziua de azi, de cei care ne conduc viețile, de televiziuni ce cultivă minciuna, de angajați din aparatul de stat deveniți ”spioni” ai mafiei penale și trădători ai omului simplu, de lăcomia multora și de nepăsarea față de adevăr și de dreptate – tot din ce trăim azi nu putea să fie decât o prelungire a ce-au trăit părinții sau bunicii noștri. Cum putea România să se lepede, în doar niște ani, de oameni ca Geambașu, care erau câtă frunză și iarbă în decembrie 1989?

Și el a murit, între timp. Nu știu ce-a luat cu sine, în propria-i conștiință, spre Marea Trecere. Regrete? Putea să refuze răul? Putea să aleagă să-și piardă marea funcție și leafa de milițian? Să aleagă să trăiască mai rău, dar fără să facă rău altora? Oare s-a simțit vreodată vinovat pentru faptele sale? Sau s-o fi simțit chiar bine? Dar copiii săi, ce viață or fi avut? Știau ei ce făcea tatăl lor? Nu cumva au devenit și ei, fie și în parte, niște mici Geambași în viața lor? Sau dimpotrivă? Și câți dintre cei ca tatăl lor au lăsat urme murdare în viața noastră de zi cu zi? Cât din ce trăim cu toții azi are legătură cu ”semințele” malefice plantate în societate de cei ca milițianul bătăuș din Țicleni?

Un secret păstrat cu sfințenie

Nu am răspunsuri clare la tot ce mă frământă. Doar mi-e foarte dor de Tatau și de Mămica. Îl rog pe Dumnezeu să aibă grijă de ei acolo sus și știu sigur că are. Mă gândesc la ei ca la niște oameni obligați să trăiască un sacrificiu imens, dar pe care l-au traversat cu demnitatea pe care oameni ca Geambașu n-au avut niciodată. Și totuși, un gând nu-mi dă pace: că tot ce-am trăit în viața mea, din decembrie 89 încoace, a fost influențat mai mult de oameni ca milițianul din trista mea poveste decât de icoane precum bunicii mei dragi. Pur și simplu, România a rămas mai mult pe mâna ”geambașilor” de orice fel, și a moștenirii/moștenitorilor lor, decât sub influența unora ca Maria și Nicu Miroiu. Vreau să îmi explic astfel lumea din jur, deși nu sunt sigur că e cea mai bună explicație…

De la întâmplarea cu Geambașu, Tatau a mai trăit exact 20 de ani. Mămica, 33. I-am prins pe amândoi încă destul în viața mea. M-am bucurat de ei așa cum am știut eu pe-atunci și m-aș bucura mult mai atent, dacă m-aș putea întoarce în timp în acei ani ai copilăriei mele. Bunicii mei n-au pomenit niciodată de scena din ”odaia de la drum”. Nici în casă, nici în afară. Și nici eu nu le-am spus ce am văzut, prin găurile din perdea. Cum s-a așezat Tatau împăcat, pe patul nostru boieresc, cu tăblie pictată și saltea de paie, să primească loviturile din centura de piele groasă a milițianului Geambașu…

Biserica din Valea Brătuii (comuna Dănești, județul Gorj), acum monument istoric, refăcută în vremea preotului Miroiu

1 COMENTARIU

  1. Foarte greu sa faci vizibila granița intre pedeapsa și răzbunare!
    oare dacă cel oropsit face dreptate …Se cheamă răzbunare!?!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Moderarea comentariilor este activată. Poate dura ceva timp până ce comentariul tău va fi aprobat.