Ioana, pe axa Rusănești-Silicon Valley

1
420

De la biroul cochetului său atelier de croitorie aflat la doi pași de faimoasa Silicon Valley, capitala mondială a creației IT, privește deseori cu ochii minții spre Rusăneștiul natal.

Ioana Popescu a plecat de mică din acel sat de pe malul Oltului, viața a plimbat-o prin multe locuri de la o vârstă fragedă și încă își amintește fiecare detaliu din această lungă călătorie a vieții, fără să fi rupt vreodată puntea care o leagă de locurile natale.

A început școala la Caracal, a ajuns apoi la Liceul de fete de la Sibiu, iar imediat după aceea a intrat în „câmpul muncii“, cum spuneau comuniștii, la Zalău, în județul Sălaj. De aici avea să facă mai târziu marele salt spre lumea liberă, în Statele Unite ale Americii, imediat după ce România scăpase de Ceaușescu și visa ea însăși la democrația adevărată. Astăzi, deși are în pașaport peste 25 de ani de libertate pură, cu patalama și cetățenie SUA, Ioana jinduiește tot la libertatea copilăriei sale de pe malurile Oltului.

„Priveam în zare, alături de bunicul“

„Malurile“, și nu „malul“, căci a călcat de mică pe ambele părți ale râului învecinat casei natale. A traversat deseori Oltul, nu înot, ci cu podul dirijat ca un veritabil corăbier de bunicul său destoinic Marin Dolana. Era proprietar de pod peste Olt, podar adevărat, om înstărit la acea vreme înainte ca tancurile sovietice să distrugă tot ce construise bun și frumos libertatea adevărată din România de dinainte de Al Doilea Război Mondial. Un podar era pe-atunci un om de afaceri respectabil; nu oricine avea și îndemânarea, și curajul de a porni o astfel de îndeletnicire bănoasă și rară deopotrivă. Însă pentru Ioana nu conta prea mult ce dare de mână avea „stăpânul Oltului“ pe linia ce traversa râul dinspre Rusănești spre Teleorman. Ea era fascinată de cu totul altceva. I-au rămas la suflet priceperea vânjosului domn Dolana de a urca tot felul de atelaje pe „nava“ sa, de la căruțe, mașini, cai, vite și toate cele, și de a le purta cu abilitate pe deasupra apei, manevrând agale podul său mobil, până dincolo, pe malul celălalt.

I se părea că nu există bunic mai îndrăzneț și priceput într-o astfel de misiune pe apă. Stătea alături de el și învăța, la rândul ei, secretele condusului printre curenți, cum să ții cârma pe direcția bună, să eviți obstacole, capcane și să ajungi de fiecare dată cu bine la destinație. N-au dat greș niciodată și probabil că nimic nu s-ar fi schimbat din acest punct de vedere dacă n-ar fi venit comunismul.

„Stăteam de multe ori cu ochii senini, pe Olt, priveam în zare alături de bunicul care m-a crescut și aveam senzația că așa va fi mereu. Mă visam îmbătrânind alături de el și podul său, nu mă gândeam niciodată la marea diferență de vârstă dintre noi și la răul ce va veni“.

„Ne-au confiscat totul“

Tancurile sovietice i-au curmat năzuințele de fetiță săracă, luată în grija bunicilor din cauza greutăților propriei familii. Războiul a fost nemilos cu toți cei care se chinuiseră să agonisească avere prin muncă onestă. Căprarii răului, parfumați cu vodcă, i-au confiscat podul și l-au catapultat într-o depresie soră cu moartea. Așa făceau sovieticii și aliații lor din țările călcate în picioare cu toți cei care își clădiseră – pe sudoare, pricepere și risc -, afaceri mai mici sau mai mari, ferme, averi. Venise vremea imperiului roșu de la răsărit, iar satanele sale semănau întuneric, sânge și dispreț peste orice popor rânduit după legile Domnului.

Își amintește Ioana, cu un oftat adânc, tristețea acelor vremuri: „Ne-au luat tot, ne-au confiscat și podul, dar nu au știut să-l folosească fără bunicul. El era singurul în stare să-l mânuiască fără probleme, nu era la îndemâna oricui să plimbi acel bolid pe apă, cum crezuseră comuniștii. Așa că, la puțin timp după nenorocirea care s-a abătut asupra familiei noastre, slujbașii rușilor s-au văzut nevoiți să apeleze tot la bunicul. Așa se face că l-au chemat tot pe el să mânuiască podul, care acum nu mai era al lui, ci al statului, și l-au transformat în simplu angajat pe moșia comunistă“.

Pe sub Dunăre, spre America

Se prăbușea o lume frumoasă, iar Ioana și toți cei din familia sa visau acum la altceva: cum să scape din infernul care se abătuse asupra României. Primul care a dat semnalul răzvrătirii a fost chiar unchiul ei, băiatul bunicului, Cornel Dolana. Crescut, ca și Ioana și toți ceilalți, în respect față de muncă și de adevăr, tânărul acela care avea să sufere enorm de pe urma cruzimii comuniste și-a luat inima-n dinți și le-a spus ce are de gând: „Eu fug din țară!“ Dar cum? Planul i-a șocat: să traverseze Dunărea înot până pe malul sârbesc. Părea o nebunie, un kilometru și ceva distanță, vârtejuri, curenți, teama de a fi împușcat de grăniceri. Și totuși, nimeni nu s-a pus de-a latul. Dimpotrivă, bătrânul podar Marin Dolana l-a antrenat deseori pe când trecea Oltul, l-a învățat cum să-și țină respirația sub apă, să nu se pună contra curentului, să se lase în voia apelor, dacă va fi cazul. În 1959, Cornel a sărit. Aventura sa, care se putea încheia tragic, i-a uimit pe americanii ce aveau să-l cunoască mai târziu, după ce trecuse cu bine Dunărea înot.

Scriitoarea americană Sharon Ruston i-a dedicat cartea „No Paved Road to Freedom“, apărută anul acesta și în variantă românească sub titlul „Pe sub apele Dunării spre libertate“. Un film este în curs de realizare, la Hollywood, pe seama poveștii de viață a lui Cornel Dolana, unchiul Ioanei Popescu și totodată cel ce avea să-i înlesnească ei însăși drumul spre America.

Viață nouă, în Lumea Nouă

A aterizat în SUA după Revoluție și a început o nouă viață. Nu ușoară. Dar, ca orice român aruncat în valurile vieții, și ea a luptat din greu pentru a-și face un rost în Lumea Nouă. A muncit ani buni la o mare companie de articole de vestimentație, pe care a trebuit însă s-o părăsească, urmare a crizei globale care a cuprins America și lumea întreagă începând cu anul 2006. Dar a înțeles repede că în orice necaz stă și-o oportunitate și a decis să folosească tărâmul libertății pentru propria libertate. Și-a deschis o firmă de croitorie și ajustări vestimentare, în urmă cu patru ani, iar astăzi ea este prețuită de clienții care descoperă micul său „shop“ din San Jose, California. Nu mai are timpul liber de-altădată, căci ăsta e prețul de a avea acolo propriul business, dar simte bucuria de a fi dat viață unei altfel de „ființe“ minunate: „Alteration by Ioana“ – este numele atelierului său, în care a adunat tot ce putea într-o viață de om: amintiri, muncă, prieteni, clienți, țeluri, speranță, bucurie, altruism.

Acest nou univers i-a permis să ajute pe oricine o leagă sufletește de România. Pe unchiul său, căruia i-a finanțat cartea în limba română, familia, rude, prieteni, artiști, clienți. O face după propriile puteri, căci nu e un magnat al modei, dar mereu cu zâmbetul pe buze. Iubește România de când a descoperit începuturile vieții alături de bunicii ei și nu are alt vis decât acela de a îmbătrâni acasă, pe malurile Oltului, la Rusănești.

„America e pentru a face bani, e o lume de la care oricine are multe de învățat, unde respectul, munca, adevărul, legea sunt valori fundamentale. România are multe probleme din acest punct de vedere, dar aceeași Românie rămâne casa mea de suflet. Visez la ziua când o să revin în curtea în care am crescut, unde o să-mi trăiesc a treia parte a vieții mele și de acolo vreau să dau înapoi locurilor natale tot ce pot eu oferi din experiența mea de viață americană“.

Înapoi acasă, pe podul bunicului

Din interiorul atelierului de îmbrăcăminte, Ioana Popescu privește deseori pe geam, undeva departe, fără țintă precisă. În micile pauze în care nu vorbește cu fetele sale angajate, are timp să se gândească la toate. La cum să ajute România fie și doar cu un singur vot, ori mobilizându-i pe alții să voteze împotriva urmașilor de azi ai comunismului – așa cum s-a zbătut la alegerile din noiembrie 2014, când a făcut tot ce-a depins de ea pentru a stoarce cât mai multe voturi pro-Iohannis și implicit anti-Ponta. Sau își programează bine timpul liber în așa fel încât să-i întâmpine cum se cuvine pe oaspeții veniți din țara natală în vizită la „Casa Română“, din California, cunoscut loc de întâlnire cu românii din zonă și cu musafiri lor de acasă – artiști, politicieni, scriitori sau jurnaliști. Și nu în ultimul rând, scrutează deseori orizontul cu privirea-i pierdută în căutarea casei părintești de la Rusănești-Olt, a malurilor râului care i-a fost prieten de nădejde în copilăria sa zbuciumată.

Gândul îi fuge uneori ca un flash și pe urmele acelui murmur de neegalat al păsărilor de pe apă, al greierilor concertând pașnic în nopțile de vară și al tălăngilor de la vacile câmpului care i-au acompaniat zilele peste tot pe unde a umblat după ce a plecat din satul bucuriei sale eterne. Apoi, la fiecare sfârșit de zi, împachetează frumos toate aceste amintiri valoroase și le încarcă imaginar pe același pod pe care și-a petrecut cei mai frumoși ani ai copilăriei. Acolo îl vede zâmbind maiestuos la cârmă pe bunicul său, care îi strigă și acum, cu dragoste, peste umăr: „Ia zi, Onița dragă, așa-i că nu e treabă mai frumoasă pe lumea asta decât să treci Oltul cu podul lui tataie Dolana?“…

Un film este în curs de realizare, la Hollywood, pe seama poveștii de viață a lui Cornel Dolana, unchiul Ioanei Popescu și totodată cel ce avea să-i înlesnească ei însăși drumul spre America.

America e pentru a face bani, e o lume de la care oricine are multe de învățat, unde respectul, munca, adevărul, legea sunt valori fundamentale. România are multe probleme din acest punct de vedere, dar aceeași Românie rămâne casa mea de suflet. Visez la ziua când o să revin în curtea în care am crescut, unde o să-mi trăiesc a treia parte a vieții mele și de acolo vreau să dau înapoi locurilor natale tot ce pot eu oferi din experiența mea de viață americană.“

Stăteam de multe ori cu ochii senini, pe Olt, priveam în zare alături de bunicul care m-a crescut și aveam senzația că așa va fi mereu. Mă visam îmbătrânind alături de el și podul său, nu mă gândeam niciodată la marea diferență de vârstă dintre noi și la răul ce va veni.“

„Stăteam de multe ori cu ochii senini, pe Olt, priveam în zare alături de bunicul care m-a crescut și aveam senzația că așa va fi mereu. Mă visam îmbătrânind alături de el și podul său, nu mă gândeam niciodată la marea diferență de vârstă dintre noi și la răul ce va veni.“

Laurențiu Ciocăzanu

(Articol publicat și în ”România liberă”)

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Moderarea comentariilor este activată. Poate dura ceva timp până ce comentariul tău va fi aprobat.