Povestea mea de Sfântul Ion. La Mulți Ani!

0
426

E ca un ritual din străbuni. În fapt, e doar o mică petrecere ținută de fiecare dată pe 7 ianuarie, într-un bloc ”comunist”, pe bulevardul Ștefan cel Mare, din București. Gazdele – aceiași ”tanti Vali și unchiul Neluș”. Sau oficial spus, familia Valerica și Ion Ciocăzanu.

Rudele mele, prin alianță, despre care am mai scris pe contul meu de Facebook astă-vară, după o întâlnire pe fugă în Gorjul lor natal.

Îi știu de mai bine de acum 30 de ani, pe vremea când eram student năzdrăvan la Chimie Industrială. La ”Polizu”, cum prescurtam noi colegii pe-atunci locul unde ne petreceam opt ore zilnic studiind catene și hidrocarburi.

Stăteam la cămin, în Regie, dar nu ratam niciodată petrecerea de Sfântul Ion din casa rudelor mele. Și chiar de-aș fi uitat, nu m-ar fi uitat vară-mea Simona (tot Ciocăzanu pe-atunci), un fel de soră mai mare și înger păzitor pentru un aiurit ca mine.

Pășeam de fiecare dată sfiit, dar tare fericit că am intrat în casa cu povești frumoase a unei familii îndrăgite de toată lumea. Colegi, vecini, rude, prieteni, copiii lor cei doi Dan și Adrian, ulterior cu soțiile și nepoții, eu, Simona, profesorul Udriște de la Politehnică, Violeta și Viorel Ciurel, câteodată și copiii lor, nepoata Carmen. Am mai uitat, desigur, musafiri bine poftiți, dar nimeni nu se poate supăra.

Căci toți ne-am bucurat mereu în atmosfera de pace, liniște și sărbători din casa lui ”tanti Vali și unchiu Neluș”, chiar dacă de-a lungul timpului am mai uitat unii de alții. Însă cu siguranță nimeni n-a uitat ziua de 7 ianuarie și mica petrecere din apartamentul cochet aflat peste drum de Spitalul Floreasca.

Gazdele noastre sunt oameni realizați, au fost întotdeauna, dar au rămas suflete mari indiferent câtă aroganță le-ar fi putut insufla succesul în viață. El profesor de Chimie la Universitate, ea arhitect,  ”colindători” prin lume ca profesioniști invitați să-i învețe carte și pe alții, însă amândoi români cu rădăcini adânci aici. Ar fi putut rămâne oriunde peste granițe, dar au iubit prea mult România. Inclusiv în comunism, când majoritatea voiau să scape din Iadul Roșu, ei au ales să stea tot pe lângă casă. Fie la Gorj, unde mergeau în timpul verii sau iarna la tăiatul porcului, fie la București, locul meseriei și al familiei crescute aici.

Sunt gorjeni și bucureșteni deopotrivă. Sau invers. Nu au devenit niciodată ori una, ori alta. Cum puteau să renunțe la cele dragi? Altfel cine ne-ar mai fi deschis ușa casei de Sfântul Ion, în Ștefan cel Mare, lângă stadion?

Azi, voi merge din nou la ei. Anii au trecut, dar atmosfera din casa aceea a rămas mereu aceeași. Una de poveste și cu Sărbători pe sufletul nostru. Cu țuică fiartă gustoasă ca nicăieri, cu sarmalele noastre strămoșești, feluritele aperitive și jumări crocante ”necopiabile”, bașca tortul însiropat pregătit cu talent de arhitect culinar de tanti Vali. Printre ele, vinul roșu de butuc gorjenesc extras din strugurii Dăneștiului nostru natal, plus tot felul de alte delicatețuri uitate ca nume și ca formă, dar pe care le păstrez în memoria subtilă a gustului de casă bună.

Erau de toate, dar înainte de orice eram noi. Gazdele și musafirii, toți fericiți de revedere la ceas de seară, de Sfântul Ion, într-un cochet apartament din bulevardul Ștefan cel Mare. Câteva ore de bucurie cât un an întreg, în micul univers construit cu suflet și migală de o familie primitoare, cumsecade și plină de viață.

La Mulți Ani, ”unchiu Neluș” și ”tanti Vali”!

La Mulți Ani, Ioane și Ioni!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Moderarea comentariilor este activată. Poate dura ceva timp până ce comentariul tău va fi aprobat.