Să mă întorc în Spania? Sau să rămân în România?

0
437

Dacă m-aş decide să părăsesc ţara, n-aş arunca cu noroi în cei rămaşi. Nici nu i-aş „virusa” pe cei care ar rămâne să lupte şi să creadă în lupta lor. Slavă Domnului, avem libertatea de a alege! Părinţii noştri n-au avut-o. Şi-atunci, de ce să-i dezarmez pe cei care aleg să reziste cum pot şi ei. Ştiu că mulţi au plecat anul trecut. Şi că la fel va fi şi anul acesta.

Nu spun nici că-i bine, nici că-i rău. Cred că imensa majoritate a celor ajunşi afară vor să revină acasă. Au de muncă acolo, dar chinuie. De viaţă grea, de dor de ţară. O spun din discuţiile cu ei. Unii s-au aşezat acolo, sunt bine, au familile cu ei. Dar ŞTIU că majoritatea celor plecaţi au descoperit în Diaspora dorinţa de a iubi şi mai tare România.

Aşa se explică de ce au decis să se implice în viaţa cetăţii de acasă. Aşa au făcut cozi kilometrice în 2014, la vot. Aşa au venit s-o ia pe coajă de la Jandragnerie, în 10 august. Aşa comentează pe Facebook, în grupurile lor virtuale din ţările adoptive, în întâlniri şi asociaţii. Căci au înţeles probabil un lucru: abia după ce ţi-ai părăsit ţara îţi dai seama ce ai lăsat în urmă. Nu ştii, când pleci. Ci după ce trăieşti o vreme departe de ea.

Nu sunt dintre cei care au suferit de lipsa României, când am locuit în Spania un an şi jumătate. Adică, îmi era dor de ce lăsasem, dar am fost atât de concentrat pe integrarea acolo, aşa dornic să am succes cu micul meu bistrou din Valencia, atât de chitit să învăţ limba mai repede decât oricine, încât n-am vrut pur şi simplu să-mi las mintea pradă dorului de casă. Dar el era la locul lui. Şi l-am descătuşat, când am revenit de tot în ţară.

De fapt, ce-mi lipsise aveam să constat abia după ce am revenit: presa liberă, nevoia de comunicare cu lumea prin jurnalism, pofta de luptă pentru mai bine în jur. Nici locurile, nici tradiţiile, nici oamenii de-aici nu-mi lipsiseră în Spania. Cu familia şi prietenii, eram oricum în contact, locurile le puteam revedea oricând. Dar abia când am revenit în presă am înţeles ce mult îmi datoram mie şi celor ce mă urmăresc. E o bogăţie umană fără egal, pe care mai greu o experimentezi afară. Probabil că acum, dacă aş pleca din nou, m-aş putea bucura şi de la distanţă de această zestre spirituală dobândită în jurnalismul românesc.

N-aş renunţa nici mort la această mare familie adoptivă în care am intrat aici, pe blog, pe TV, pe Facebook sau pe internet. Dar nu vreau să plec! Nicidecum, până nu pun la bătaie ultima picătură de energie pentru a răpune acest balaur comunist reîncarnat, mai nou, în trupul lui Liviu Dragnea. Iată de ce, deşi e greu, tot mai greu, tocmai acum avem nevoie unii de alţii. Inclusiv de cei care emigrează. Dacă nu de ajutorul lor concret, măcar de încredere. De respect pentru alegerea celor ce rămân aici, nu să se predea, ci să se opună.

Mă bucur enorm pentru cei care au curajul să-şi ia lumea-n cap. Repet, am făcut-o şi ştiu că e un act de mare curaj. Vine la pachet cu multe greutăţi. Pe care, dacă le-ai fi putut simţi înainte de a părăsi România, poate le-ai fi considerat motive cruciale în blocarea aventurii tale occidentale. Dar nu vreau ca fraţii mei obligaţi să-şi ia lumea-n cap să privească înapoi cu mânie. Dimpotrivă, cu înţelegere, poate compasiune, cu respect şi suflu pozitiv spre cei rămaşi să lupte pentru mai bine aici. Sunt multe cauze pentru halul în care am ajuns. Ţine de istorie, de educaţie, de contextul global, de ADN-ul nostru de naţie. Ne putem revolta, avem destule motive, dar avem ocazia să privim adevărul în faţă, să fim sinceri cu noi înşine şi să ne spunem: nimic din ce trăim azi nu e rodul hazardului.

Nimic nu e picat din cer. Sunt CAUZE, despre care nu e cazul să vorbim aici. Dar am evoluat. Nu mult, dar sensibil. Iar cel mai bun exemplu e însuşi faptul că putem pleca liberi în lumea largă. E un mare câştig, e meritul nostru, al tuturor. Cu bunele şi cu relele noastre. Mai sunt destule alte exemple de evoluţie spre lumea civilizată. Poate că cea mai bună dovadă este chiar ce trăim acum. Faptul că am ajuns la doar un pas ca lucrurile să nu mai poată da înapoi din calea democraţiei totale a fost semnalul ca PSD-ALDE să treacă la riposta pe viaţă şi pe moarte. Dacă acum nu dau atacul, mai târziu va fi prea târziu pentru ei! Ăsta e semnul că am progresat, că suntem la un PAS de locul din care totul devine IREVERSIBIL. Mai e doar un HOP! Avem nevoie să CREDEM! Şi chiar motive. Să nu spunem „e totul pierdut”. Sau „plec, aici nu mai e de stat, ţara asta nu se face bine, Ciuma e prea mare, corupţia împământenită, nimeni nu ne mai poate salva”. Nu e aşa!

Noi cei pe baricadele legii şi adevărului, suntem români buni şi oameni curaţi şi aici, şi afară. Aceste două Românii sunt UNA. Cea mare şi puternică. Şi victorioasă, mai devreme sau mai târziu. Plecăm sau rămânem, să fim rezistenţi şi înţelegători cu ce avem ACASĂ! E casa noastră, cu multe bube, dar să n-o lăsăm pe mâna celor dornici s-o distrugă. Depinde de noi cum s-o reconstruim. De aici şi din depărtare. Putem? Vamos, ROMANIA!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Moderarea comentariilor este activată. Poate dura ceva timp până ce comentariul tău va fi aprobat.