Un gând de iubire într-o clipă cât eternitatea

0
960

Azi, multă lume sărbătorește Valentine`s Day, Sf. Valentin, pe românește. Nu era în obișnuința noastră, dar mă bucur că a intrat și la noi pe ”filiera Soroș”. Știți țâfna unora, cum că tot ce vine de-afară e rău, ne denaturează nația, tradițiile, spiritul dacic strămoșesc. Pe logica asta, ar trebui să scoatem din viața noastră tot ce-a inventat ”lumea Soroș” (adică Occidentul liberal): TV, telefon, internet, filmele Hollywood, rock-ul, cardul bancar, internetul etc. etc.

Slavă Domnului că iubirea sare peste defectele genetice! Și indiferent cât de artificială ne-ar putea părea sărbătoarea iubirii, faptul că vorbim despre ea explicit măcar o zi pe an, tot e victorie anti-conservatoare! E reală îngrijorarea că, tot mai concentrați pe materialismul vieții, ne îndepărtăm de esența noastră umană. Nu trăim prea mult în iubire. Sau în lumină. În dragoste față de tot ce e lumea noastră, cu toate imperfecțiunil ei. Suntem furați de peisaj, de ”bătăliile vieții”, care până la urmă unde duc? La ce bun un sacrificiu continuu întru ”a avea”, dacă te îndepărtezi prea mult de ”a fi”?

Ce mai e iubirea azi? E mai multă decât înainte? Sau mai puțină? E la fel? Nu mai e ”cool” să-i pomenești numele? Sau e prea comercială? E aceeași, dintotdeauna. Cu toate formele ei. E totul. Și tot ce contează. La final, ea e. E singurul test real, în orice clipă. Când pleci dincolo, va fi cel mai important examen. Unica întrebare. Cât ai iubit, din ce-ai făcut pe lume?

Dintre milioanele de vorbe frumoase spuse pe acest subiect total, e greu să alegi citatul ideal. Voi face doar un exercițiu al hazardului și voi pomeni repede ce-mi vine în minte. Celebrul romancier german Herman Hesse (”Jocul cu mărgele de sticlă”, ”Narcis și Gură de Aur” etc.) a dat o definiție a iubirii ce iese puțin din tipare:

“Dragostea nu este aici pentru a ne face fericiți. Ea există ca să ne arate cât de mult putem îndura”.

Așa spunea Hesse și îl ador pentru asta. Ca bărbat, mă gândesc la iubire în primul rând prin ochii femeii. Sau cu ochii la ea. Soția, iubita, mama, sora, colega, prietena, doctorița, funcționara, actrița, scriitoarea – toate sunt surse divine de iubire, fără de care noi bărbați am fi niște monștri. În toate formele ei sociale pământene, femeia rămâne darul nostru suprem, chiar și atunci când ne pare ostilă. Și în numele ei spunea Hesse că ”iubirea există ca să ne arate cât de mult putem îndura”…

Nu e obligatoriu să înduri răul, din dragoste. Ci să înduri viața cu grijile ei, în așteptarea unei clipe de iubire. Un gând, o floare, o vorbă sfântă și-o îmbrățișare, șueta nevinovată sau flirtul magic, dorința neîmplinită ori răbdarea chinuitoare în așteptarea extazului, mângâierea fină sau cu ochii, sărutul simplu și pătimaș, cadoul și plimbarea, cina, vacanța și reuniunile de grup – pentru toate acestea și nu numai merită să înduri ”realismul” din monotonul tren al vieții pentru a poposi preț de o clipă cât eternitatea în gările iubirii noastre terestre.

Iar dacă femeia nu ne e de-ajuns – și nici nu trebuie să fie! – avem iubire la tot pasul. Față de familie, prieteni, vecini, colegi, job, casă, masă, plăceri, natură, cățel, pisică, film, carte, internet, carieră. Când le privești cu iubire, e altfel lumea, nu?

Apoi, ai chiar iubirea față de tot ce nu-ți place. E cea mai grea! Să-ți poți iubi dușmanul e pilda imensă a lui Iisus, pe care puțini o împlinim. Însă e dătătoare de multă energie sfântă, de pace și de iubire ce se generează pe sine, într-o spirală a înălțării ce nu poate fi comparată cu nimic.

Chiar și când critici e bine s-o faci cu iubire. Cu un fel de înțelegere față de cel ce nu poate înțelege altfel, să-i iubești slăbiciunile, minciunile, manipularea, TOT ce l-a adus în starea care ție nu-ți place, căci nu e vina lui.

Fac meseria asta de jurnalist de mai bine de 25 de ani și singurul lucru mare pe care mi-l reproșez e că n-am putut să scriu/vorbesc cu mai multă iubire față de cei aflați de cealaltă parte a baricadei. Am încercat deseori, dar câteodată am pierdut busola și m-am lăsat mânat de antonimul numit ”ură”. Sper ca Dumnezeu să mă ierte că măcar am încercat. Nu I-o cer ca un favor, El e iubire continuă și judecata Lui nu poate fi egalată în înțelepciune. Îi spun doar așa, să știe că-mi recunosc ”vinovăția” de a nu fi ajuns (încă) la stadiul în care legea Lui primordială – a iubirii – să fie ubicuă și pentru mine.

Altfel, nu am cuvinte, emoții, gânduri și alte instrumente omenești încât să-i mulțumesc de-ajuns pentru iubirea Lui de toți și de toate, cea din care a zămislit lumea aceasta unde fiecare dintre noi e cel mult un grăunte de nisip. De aceea, de Ziua Iubirii, Lui îi dăruiesc prima oară iubirea mea. Fără El, nu aș putea iubi nici persoanele iubite, nici dușmanii atunci când pot s-o fac, nici plăcerile și neplăcerile vieții, nici împlinirile și dezamăgirile, locurile, visele, pe Lora cățelușa mea cea dragă înapoiată Lui de curând, toate ființele ce mi-au trecut prin viață, întrega-mi existență nu ar avea niciun sens fără El. Te iubesc!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Moderarea comentariilor este activată. Poate dura ceva timp până ce comentariul tău va fi aprobat.